Ma simt ciudat. Nu as putea spune ca sunt trista, dar nici entuziasmata, nici melancolica, dar nici nerabdatoare. Nici macar indiferenta. Peste vreo 3 ore jumate (marturisesc ca am numarat pe degete) incepe cursul festiv. Maine seara e banchetul. Asta inseamna ca intr-adevar vine sfarsitul, nu?
Clasa a 12-a a trecut incredibil de repede. Nici nu stiu cum a trecut timpul. Saptamanile parca fugeau una dupa alta fara sa-mi dau seama. La inceputul acestei saptamani m-am uitat in calendar si am escoperit un lucru terifiant: mai sunt doar 3 saptamani pana incepe bacul. Cel mai ciudat e ca pana de curand nu constientizam. Imi dadeam seama ca trece timpul… nici nu stiu cand din ianuarie am ajuns in aprilie, de acolo cum am ajuns la ziua mea si de atunci pana acum.
Cert e ca vedeam examenul ca pe ceva suficient de departe cat sa nu fie prea infricosator. Insa ieri, in sala de spot, cand se imparteau robele si tocile, cand toti ne foiam de colo-colo curiosi cum aratam cu ele, in toata imbulzeala aia (7 clase cu profesori inseamna multa lume, chiar si intr-o sala de sport), in toata zapaceala, am constientizat ca chiar se intampla. Chiar a inceput numaratoarea inversa. Chiar mai e foarte putin. Si am intrat in panica. Nu stiu daca ma speria mai tare bacul sau admiterea. Cred ca admiterea, doar ca bacul e mai aproape.
Are vreo logica ce spun? Cred ca nu. Atunci am sa continui. Sa ma intorc de unde plecasem… de la cursul festiv.
Nu am fost o clasa unita. Chiar stateam si ma gandeam uneori ca sunt unii colegi pe care nu-i cunosc deloc. Spun asta pentru ca a cunoaste pe cineva eu cred ca inseamna mai mult decat sa stii cum il cheama, cati frati are, unde locuiesc sau ce muzica asculta. Sa cunosti pe cineva cred ca inseamna sa stii ce vise are, ce ar vrea sa ajunga, ce il sperie sau care e sistemul lui de valori. Ma mai intreb cati sunt cei care ma cunosc pe mine. Ma intreb cu cati am sa pastrez legatura. Cu cine oare voi mai vorbi si la anul pe vremea asta? Oare o sa facem intalnire de 10 ani de la terminarea liceului?
Cred ca avea dreptate Liviu (dentistul meu) cand mi-a urat condoleante. Atunci am ras, dar acum chiar incep sa simt ca parca e sfarsitul unui capitol. Frumos, urat, bun sau mai putin bun uneori, e un capitol care termina. O sa inceapa altul pe care il astept cu nerabdare.
Sper sa fie frumos, sa intru la facultatea pe care mi-o doresc, pace mondiala, salvarea puilor de balena si alte alea. Dar pana la acel inceput trec printr-un sfarsit. Un sfarsit de liceu pe care il simt acum petru ca in timpul bacului probabil voi fi prea preocupata pentru a-mi da seama ce o sa se intample.
Am primit de ziua mea cadou o carte de la profa mea de pregatire de romana. Cred ca e unul din cele mai frumoase cadouri si asta pt ca a venit exact la fix. Poate ca a stiut si de asta mi-a dat-o. Poate ca a fost doar o coincidenta. E o carte care mi-a placut mult.
Despre vise, despre cei care indraznesc sa-si urmeze visele si reusesc sa le implineasca si, mai ales, reusesc sa ii invete si pe altii sa viseze. Vine un moment, in viata, cand nu-ti mai ramane decat sa mergi pe drumul tau… Asa se termina. Si asa cred ca se termina si pt mine acest capitol, pastrand in minte un sfat, luat tot din paginile aceste carti: cand vrei ceva din tot sufletul, nimic nu te poate opri, nimic inafara de temerile tale.
Multumesc, doamna profesoara, cred ca acum am inteles. Nu trebuie sa ma framant si sa ma intreb de o mie de ori daca am luat decizia corecta si daca merg pe drumul bun. Trebuie doar sa merg inainte, sa profit de toate oportunitatile care se ivesc in cale si astfel, orice drum as alege, se va dovedi a fi drumul bun.