M-am apucat sa fac un pic de ordine

Si am ajuns la albumele foto.

Imi amintesc cat de sacaita eram cand eram mica si mama tot bazaia : ” uite-te spre aparat”, “zambeste”, “muta-ta mai spre dreapta ca sa vina lumine nu-stiu-cum”, “prea spre dreapta, mergi un pic inapoi” etc. etc. Nici cand eram mica si nici acum nu imi place sa stau la poze, dar imi place foarte mult sa ma uit la poze, o data ce ele sunt deja facute.

Asadar ma bucur ca am fost sacaita sa fac poze pt ca acum sa ma pot bucura de ele. Eram chiar dulce cand eram mica. Am selectat cateva poze pe care sa le trec in format electronic (calitatea ma tem ca nu va fi chiar grozava) si poate le pun si pe net.

Am gasit si albumul de la prima mea vizita in Israel. Aveam 9 ani si imi amintesc ca am mers acolo pentru Bar Mitzva varului meu si nunta unui unchi. A fost o experienta minunata, pornind de la momentul in care a venit unchiul sa ne ia de la aeroport, desenele de bun venit pe care le desenasera si lipisera verisoarele pe usa apartamentului matusii unde urma sa stam si pana la faptul ca eu am aflat intai de mazgan si apoi de aerul conditionat sau de maskira inainte de robot telefonic (nu ca veneam eu de la capatul lumii, dar e totusi vorba de anul ‘97 cand astfel de lucruri nu erau nici pe departe asa raspandite in Romania cum sunt acum).

Mi se pare acum uimitor – mai ales gandindu-ma ca aveam doar 9 ani – tot ce am simtit in acele 2 luni. Imi amintesc sentimentul din prima seara cand am ajuns si au venit o multime de rude si … era ciudat… eram intr-o alta tara unde nu mai fusesem niciodata, cu o gramada de oameni ,unii pe care eu inca nu ii cunosteam, unii vorbind o romana amestecata cu ebraica, eu incercam sa vorbesc cu copiii de varsta mea mai mult prin semne fiindca evident eu nu stiam ebraica si nici ei romana, iar engleza de la varsta noastra de 9, 10, 11 ani era foarte aproximativa.

Cu toate acestea imi amintesc de acea prima seara in care, in ciuda tuturor aceste lucruri, m-am simtit mai “ca acasa” decat ma simtisem vreodata acasa.

Din acel moment am hotarat ca trebuie sa raman acolo. Cand a trebuit sa plecam inapoi in Romania a fost probabil una din cele mai triste zile. Imi amintesc ca am dormit foarte putin in noaptea precedenta si ca tot imi spuneam ca nu poate fi adevarat, ca nu putem pleca, ca trebuie sa se intample, ceva, sa intervina ceva, orice numai sa nu plecam.

Evindent, nu a functionat. Am luat avionul si … inapoi acasa. Dar hotararea mea de a ma muta definitiv in Israel nu a fost afectata de asta. Am mai crescut un pic si am inceput sa merg pe la comunitate, un substitut nu perfect, dar multumitor, parca era un pic de acasa si acolo. Tabere, programe, prieteniile legate, pana cand nu stiu cum s-a intamplat, dar acum vreo 3 ani aproape ca am renuntat la ideea Israelului.

Am fost la Hidon in Israel, a fost la fel de minunat, dar am ajuns eu la “geniala” concluzie ca ceea ce numeam “acasa” se traducea de fapt “printre evrei”. Si natanga de Magda ce a spus acum vreo 3 ani? Oooo pai am deja atatia prieteni evrei aici. Mi-ar fi greu sa ma despart de ei. In plus, pot duce si aici o viata evreiasca.

Imi amintesc cum numaram cu Carla de la un Szarvas la altul, imi amintesc de o seara inainte de Szarvas cand dormisem la ea si discutam, scriam in jurnale, apoi fiecare si in jurnalul celeilalte, apoi am inceput sa povestim despre tabara precedenta si – din greaseala – am spus “ieri”, in loc de “anul trecut”. Poate nu pare foarte relevant. Poate nici nu e. Dar gandindu-ma imi dau seama ca taberele si viata de zi cu zi erau cumva in planuri diferite, pe o alta axa a timpului, erau parca prea valoroase pentru a le amesteca cu viata de zi cu zi.

Poate motivul pentru care imi place atat de mult seria Harry Potter e ca ma indentific intr-un fel. Doar ca era un pic nedrept el statea tot anul la Hogwarts si doar cateva saptamani pe aleea Boschetelor, in timp ce eu – exact pe dos – aveam doar cateva saptamani pe an de magie. Dar pentru moment era ok si asa. Stiam ca Szarvasul care sa nu se termine niciodata la care visam cu Ina nu putea sa devina realitate.

Am avut totusi o idee. Poate ca mutandu-ma la Bucuresti acele cateva saptamani de iudaism pe an s-ar putea transforma in ceva permanent. Eliza era deja la Bucuresti si imi povestea cum merge in fiecare saptamana la sinagoga, cum se intalneste cu lumea, mi se parea perfect. De parca ar fi fost cate un seminar in fiecare weekend, nu doar de 2 -3 ori pe an.

Si astfel m-am aruncat cu capul inainte inspre visul meu care de-a lungul anilor isi mai schimbase cat-de-cat locatia sau personajele, dar in definitiv, toamna trecuta cand am plecat eram tot acel copil de 9 ani care vrea sa fie “acasa”.

A trecut un an acum. Nu vreau sa judec pe nimeni sau sa fac morala ( asa cum ziceam in postul precedent incerc sa renunt la acest obicei). Mult timp am fost furioasa pe ceilalti pt ca renuntasera la niste vise, pentru ca isi schimbasera prioritatile si ca nici macar nu recunosteau, pentru ca… pentru ca visul meu sa se implineasca aveam nevoie si de ei, sa lupte pentru visele lor.

Acum dupa ce am scris tot acest post (care vroia de fapt sa fie un fel de : vedeti ca am pus pe facebook poze dragalase cu mine de cand eram mica, dar s-a transformat in altceva) imi dau seama ca de fapt a fost vina mea. Nu trebuia sa ma multumesc cu un substitut. M-am intristat ca acest substitut e din ce in ce mai departe de ceea ce trebuia sa substituie si – nici nu stiu de ce – m-am apucat sa recitesc Harry Potter.

Speram sa-mi mai ridice moralul. Pe la finalul volumului 4, Dumbledore spune “a time should come when you have to make a choice between what is right and what is easy”. Nu stiu inca cand va veni momentul de a alege, dar sper sa fiu pregatita si sa nu aleg calea simpla.

M-am apucat sa fac un pic de ordine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Derulează în sus