Intai va povestesc si va spun la sfarsit ce mai e.

In istoria mea cu doctorii, destul de bogata, am vazut si partea urata a lucrurilor. Si anume, ca foarte multi sunt pur si simplu incompetenti. Sau ignoranti, lipsiti de compasiune, cu orgolii stupide, corupti, lucruri ce in final au acelasi efect.

Intr-un fel, asta ar fi normal, avand in vedere ca sunt totusi oameni. Iar oamenii sunt si de felurile astea. Insa parca prea multi, si parca n-ar trebui sa fie doctori daca sunt asa. Pentru ca pana la urma ce muncesc ei? Repara oameni, mai neaos spus. Eu de exemplu, daca as lucra in domeniul computerelor, si as strica computerele care-mi vin pe mana, in fond as strica doar niste computere. Si probabil ar urma o achizitionare de alte computere noi. Insa la oameni, se schimba treaba. O treaba facuta prost, gresit, inseamna viata sau destinul unui om. Tocmai de aceea ar trebui sa existe competenta, profesionalism, compasiune, la cel care alege si care ajunge sa practice meseria asta.

Pe cand numai daca deschidem ochii si urechile si ne uitam putin, vedem cum se dau o gramada de diagnostice flagrant gresite, cum se ignora pacientii, cum nu exista respect si compasiune pentru omul bolnav si cum este strans cu usa cu tot felul de pretentii si i se incalca demnitatea, tocmai atunci cand nu-si permite sa riposteze din nevoie, si in cazuri mai grave, din disperare.

Dar uite ca mai e. Totusi mai exista speranta; care sta tocmai in exceptii. In doctorii care fac chiar contrariul tenditelor generale. Niste doctori normali, care-si iau treaba in serios si care cred in ce fac; care sunt competenti, dedicati, profesionisti, au compasiune si respect. La acestia te indruma de obicei sansa, norocul, si-i gasesti in nu stiu ce spital nu asa cunoscut sau poclinica. Prin ei supravietuiste sistemul; prin ei care isi fac treaba zi de zi, din posturile lor ne-cheie.