Dacă m-ar întreba cineva acum ce carte am citit ultima dată,m-ar pune în dificultate. Nu ştiu şi nici nu contează… O aşa întrebare are un orizont de aşteptare: se presupune că ai lecturat cartea de la cap la coadă, deci presupune o activitate(?) încheiată…

M-am obişnuit să citesc fragmente pe care să le las să mă poarte pe unde nici ele nu au fost, să le las în voia gândurilor mele, meditând şi visând pe marginea lor…

Am un fel ciudat, foarte ciudat, de a citi ceva… Desigur, acest fel de a citi nu e aplicabil oricărui fel de cărţi.

Tocmai referitor la acest mod de a citi, găsisem ieri o afirmaţie, care suna cam aşa, nu întocmai, ci editată în unele mici amănunte de gândurile mele: Unele scrieri trebuiesc citite pe dinăuntru. Intuiţia e mai importantă decât erudiţia. Numai ea învie şi dă viaţă vechilor texte, transformându-le în mărturii.

Acest fel de a citi mi-a adus mari satisfacţii. Şi nu mă refer la citirea cărţilor… O carte în care să te citeşti, ştiind-o dinainte de a o cunoaşte.

Desigur, imaginaţia poate face orice cu pesonajele. Doar că imaginaţia aparţine irealităţii. Intuiţia se bazează pe realitate.

Eu o să rămân mereu pe aceeaşi pagină, chiar şi când vremea va albi toate literele. Am spus că le va albi şi nu că le va şterge. Ceea ce am scris o-dată nu mai poate şterge nimeni şi nimic, niciodată…