Si bate ceasul ore multe, si bate, dar nu-i nimeni sa-l asculte…
Stafi macabre, realiste, vorbesc cuvinte prea urate, vorbesc ce nu pot niciodata intelege, de ce deschideti gurile voastre?! de ce nu puteti sa va vedeti de drumurile voastre?!
Sa fi fost pret de o ora, acea fericire noua?!

Of, degeaba mai oftezi, chiar nu poti sa realizezi?
Pe acest pamant esti singur, doar te nasti in multe fete, in multe chipuri neintelese si te omori cate putin din fiecare lacrima pierduta pentru fiinta cea dorita.

Sa nu se scrie in romane, povesti frumoase, nemuritoare, dar sa se scrie alte cuvinte care reci se conserveaza intr-o lume nesimtita; Sa nu iubiti!, iar de iubiti, iubiti-va pe voi, iubiti esenta tare din vodca, iubiti mirosul camerei moarte, iubiti acele fapte care sunt sincere, iubiti pamantul ce il calcati, fiindca doar el va mai suporta, chiar daca in fiecare zi in picioare il torturati. Iubiti dar nu va laudati, pentru ca de cand se stie, acelui ce mai mult iubeste, i se va lua pan’ sa zici “peste”.

Acelasi gaz ce arde acolo, aceiasi camera ciudata, acelasi om ca altadata, la fel ca acuma doua luni, cand se implineau alte saptamani de neimplinire, iar acum e iar la fel, ingerul ce moare, moare o singura data!
Sa va feriti cand il vedeti ca iese afara, sa il loviti, sa-l omorati din simplul fapt ca el nu traieste, doar viseaza, nu iubeste, doar creaza, isi doreste, dar nu realizeaza, inca spera in zadar…

Sa infigi cutitul in piele, in piele frageda de prunc, caci doar din pruncul cel mai crud va iesi dragostea afara, sa nu curga sange, doar lacrimi ude, doar ganduri crude; acum te intreb: “ce vrei sa stii?!” ce mai conteaza cum e el, daca a pierdut, atunci cand l-ai gasit cazut, bine ar fi fost de nu te-ai fi oprit sa-i intinzi mana, fiindca a ajuns sa-si dispretuiasca si cununa, ce mandru a creato.

De ce sa schimbi? schimbarile nu isi mai au locul, a uitat ce e norocul; sa se schimbe altii in bine, el se vroia doar pentru tine, sa vina iar fantasme negre, pe la usi, pe la ferestri, sa bata si sa le deschida, sa-l ia cu ele pana mai cresti.

Va mai visa? tampitu’ inca cerceteaza, inca crede ca-i cosmar, dar nu se inseala, e defapt chiar realitatea, rupta din aspra amortire a lumii reci ce sta afara, si va visa in continuare, iar atunci cand se opreste, isi schimba locul si se ascunde intre peretii aceia stramti, in pamantul cel de jos…

Si asa ia zis:
-Stii ca nu suntem ce crezi tu?
-Nu stiu nici eu ce cred acum. Asa ca nu te cred nici eu pe tine, desi ieri tineam la noi.
Se inchide usa iara, cheia se arunca afara, mai departe ca altadata…si tare vrea sa creada ca va rugini indata ce demonul o va gasi in gheata.

Sa canti acum si pentru el, el a cantat destul, acuma tace, va incepe sa vorbeasca ca peretii sa-l citeasca, sa nu mai vi la el vreodata, el nu deschide chiar de ai bate, s-a inchis acum pe veci.
O carte veche parasita, pe o podea mult prea urata, undeva mult prea departe de inimile voastre, se inchide ca sa planga, se inchide pentru totii, o singura lumina prezenta o arata, acea lumina care o va pierde in focul rautatii voastre, sa arda tot, sa uite totii, sa le aminteasca la nepotii, de o inima strapunsa adanc, pe vremea cand …