Într-o iarnă, ţin minte că eram clasa a 7-a , stăteam odata pe balcon si mă uitam la cişmeau din faţa blocului, cum se formaseră bucaţi mari de gheaţă pe langa ea, pentru ca era foarte frig; şi deodată, printre bucati, încep să văd ceva …ca o pată mică de culoare neagră. Care parcă încerca să le escaladeze cumva. M-am uitat mai bine, şi mi-am dat seama ca era un căţel. Numai că era foarte mic, cam cât un pumn jumatate cel mult.
La început am crezut ca era căţeaua, maică-sa pe aproape, sau vreun om. Că altfel, n-avea cum să ajungă acolo singur. Dar nu venea nimeni, era pustiu. Eu aş fi vrut să-l iau în casă, dar mama nu mă lăsa cu animale. Şi după ce am stat vreo cinci minute în care mă gândeam şi nu ştiam ce să fac, văd că vine la el o vecină cu copilul ei. Ala micu îl ia, îl duce pe scările blocului care si alea erau inzăpezite, se mai joacă cu el inca vreo alte cinci minute, si după aia il lasă acolo si pleacă amândoi, şi el si maică-sa. Şi când am vazut, am zis: “trebuie să-l iau că altfel moare”. Şi chiar asta i-am scris mamei într-un bilet pentru când venea de la serviciu:”mămicuţă, vezi că am luat un căţel din faţa blocului, care era singur. Te rog să nu-l dai afară pentru că este iarna şi până mâine ar muri sigur, şi l-ai avea pe conştiinţă”.
Mama nu l-a dat afară. A stat la noi până primăvara, când la sfarşitul ei l-am dus la ţară. Îl cheamă Remi. De fapt, mama chiar se îndrăgostise de el, numai că n-a vrut tata să-l păstrăm.
AprozarNet – De serie urbana | Proudly powered by WordPress